263-Fuga din Rai si caderea in Fizica Cuantica

Ce faci?
Mă uit la un film cu bătăi, cu multă agresivitate americană. Continuă.
Asta e marfă ce se caută.
În care ai mereu un duşman pe care trebuie să îl omori sau să-l elimini prin orice mijloace.
Şi e ceva nou? Şi cine te-a pedepsit să te uiţi la filme americane?
Nu ştiu.
Eşti atacat de multinaţionale? Hollywood...
Daaa.
Păi vezi că nu se lăsă. Aşa e în film. Ori tu, ori ele. Filmele americane sunt ca o poveste cu Făt Frumos, care trebuie să învingă pe balaur.
În care câştigă spânul.
Le fel de complexe ca şi poveştile pentru copii. Păi spânul nu câştiga în poveşti. El câştiga numai în realitate. 

Si Făt Frumos nu castiga niciodata in realitate, castiga numai in povesti. 
Perfect spus.
De aia avem nevoie de poveşti ca să compensăm.
Ca să uităm?

Mda, ca să credem că răul nu învinge întotdeauna.
Ne iluzionam, ca de fapt în realitate este pe dos decât în poveste. CÂȘTIGĂ ÎNTOTDEAUNA SPÂNUL!
Aşa e viaţa, se echilibrează realitatea cu imaginaţia.
Realitatea ne ajută să vedem că răul învinge întotdeauna în realitate, şi el ştie asta. Are toate atuurile posibile. Şi asta face tot timpul, îşi asigură întâietatea. Numai cu asta se ocupă. Cum să câştige... Și aşa ajungem convinşi, că asta vedem... cum răul câştiga întotdeauna în realitate.
Nu, toate sunt aşa ca să ne creăm o lume imaginară unde răul nu învinge niciodată.
Nu cred că vrem.
Ce anume?
Să facem o lume ca în poveste. Nu este posibilă şi nici nu ne-o dorim.

Păi da, ar fi prea plictisitoare. Atunci am avea povesti unde spânul învinge, ca în realitate. 
Chiar ai dreptate. Atunci în realitate ar pierde, CEEA CE NU SE POATE.
Da, spre echilibrare.
Spânul. Şi NU VREM ASTA, Doamne fereşte! Vrem cu tot dinadinsul ca răul să învingă. Şi ce vrem împlinim.
Păi dacă în realitate ar pierde, nu ar mai fi spân. E Făt Frumos.
Şi nu ar mai fi violente, război şi moarte...
Într-o lume fără spâni ce ar mai face Fat Frumos?
La mine e cu o oră mai devreme...
Ai furat la start.?
Aaaa, ora.
Aşa e.
Diavolul ca diavolul dar ce ne facem fără el?
În raiul lui Adam până a muşcat din rodul pomului din mijlocul raiului, cred că era o mareee plictiseala. Nici tu spân, nici eu Făt Frumos...
De ce eu spân? Din plictiseală a muşcat?
Păi nu ştia ce e plictiseala. Era în non-dualitate.
Da, şi cum a căzut? Nu era bine în non dualitate?
De unde a căzut?
Din pom...
Păi... inainte de fructul asta fermecat nu ştia ce e bine şi ce e rău. Nu ştia nimic.
Deci nu ştia că o să cadă...
Nu exista o persoană diferenţiată, nu ştia nimic, nu vedea.
Eu cred că ştia ce înseamnă şi doar a cochetat, a zis că e tare şi că o să se mai poată intoarce la Dumnezeu.
Trăia în prezent doar.

Şi şi-a zis că NU o să se întâmple nimic, dar fiind atras de lume, a intrat prea mult în ea şi a uitat de Tatăl ceresc.
Era sadic sau masochist?
A crezut că nu o să-l atragă aşa de mult, lumea.
Când a muşcat nu ştia nimic despre nicio lume.
Nu, dar când a început să numească lucrurile era fascinat, începea să vadă, dar şi-a dat seama că pierdea legătura cu Dumnezeu. Şi când a vrut să se întoarcă nu a mai putut. Căzuse în dualitate.
Nu mai ştiu, de ce a muşcat? L-a ispitit pe el şarpele sau pe Eva, nu mai ştiu?
Pe femeie. Şi a muşcat din fructul din pomul din mijlocul raiului, ca să cunoască binele şi răul si sa se faca smart. Şi Dumnezeu i-a spus să nu împartă în bine şi rău că o să moară. Că va porni dualitatea, deci timpul. Cronometrul.
Dar deja nu mai era în non-dualitate dacă era şi Eva.
Da, era aici dar nu vedea încă totul, pentru că nu le denumise pe toate. Mai avea...

Apoi a fost fascinat de ce vedea şi a uitat de Tatăl ceresc, şi cu cât a intrat mai mult în lume, cu atât s-a îndepărtat de Domnul. Şi nu a mai putut să se intoarca. Era prea multă lume în mintea lui. Care este un obstacol.
Dar când a fost creată Eva, practic el ieşise din non-dualitate?
,,Şi a pus Adam nume tuturor lucrurilor, apoi Dumnezeu i-a adus somn şi a făcut din coasta lui pe Eva.”
După ce a muşcat din bine si rau?
Ce tot zici tu acolo? Le încurci... era în non-dualitate, începuse să numească lucrurile, dar nu căzuse încă... in ciorba asta cea de toate zilele.
Hmm.
După ce a denumit tot, nu a mai putut să se întoarcă în nongandire. În non conceptualizare.

Era atras ca un magnet de frumusetea lumii. era incantat si extaziat si a uitat de rai.
Deci în afară de Adam mai apare şi Eva, iar apoi apare şi şarpele. Ăsta de unde a mai apărut?
Păi Adam l-a numit.
Da fapt cred că Adam iese din non dualitate când îi dă Dumnezeu un companion ca să nu fie singur.
Da, să nu se plictisească.
De aici începe dualitatea. De acolo e pe tobogan. Nu mai are control.
De ce?
Păi nu mai e singur. Femeia e diferită. Introduce variabilitate.
De ce nu mai are control? Înainte avea?
Se multiplică diferenţele. Apoi apare şarpele, fructul din pomul din mijloc, şamd. Nu mai avea control. Acum era diferenţiat. Şi despărţit de Creator.
Şi de acum e nevoit să împartă ca să se descurce, să clasifice, să aleagă sa se lupte. Și-a pierdut gradele de libertate si acum intampina peste tot conditionari. Ce sa faca... ăsta a fost pretul. Daca a fugit din rai...
El şi natura sunt acum de acelaşi fel.
Şi aşa începe conflictul lui cu toţi.
Da.
Se multiplică continuu diferenţele.
Conflictul este o formă de diferenţiere, este momentul când conştientizează, când creează diferenţe, varietate. Ca în fizica cuantică. Când observi, intervii, deci schimbi ceva. Creezi diferenţe.
Dar de ce a muşcat din roadele pomului din mijlocul raiului? Este un lucru rău? De ce ne-a pus Dumnezeu aceasta restricţie?
Cine zice că e rău?
Dumnezeu, că o să murim.
Şi nu are dreptate?
Ce pierdem?
Era nemuritor până atunci.
Aha dar e o pierdere mare. Ce l-a apucat să dea nemurirea pe-un sărut? Ce l-a apucat? Femeia e de vină sau şarpele?
Pe cine? 

Hmmm, încerci să judeci ca şi când ar fi ştiut ce fac când nu aveau de fapt cunoaştere.
Eu cred că a căzut atunci când a început să denumească tot ce vedea.
Adam nu avea habar ce va urma. Păi când a început să denumească?
A văzut că dacă denumeşte şi împarte, clasifica, se luminează, dar se îndepărtează în acelaşi timp de Tatăl ceresc. Dar nu a rezistat ispitei. Era prea frumos, şi... şi-a zis că nu o să cadă, şi că va putea să se întoarcă.

Hmmm, de unde ar fi putut să ştie ce urmează?
Simţea, înţelegea, vedea că uită de Dumnezeu de lumea lui din cer, cu fiecare numire. Şi astfel cu cât a intrat mai mult în dualitate, cu atât mai mult a uitat de locul lui din Cer. A uitat şi nu a mai ştiut de unde vine si cine este. Dar a început să vadă in jur... şi acum era fascinat de aceasta lume. ,,Si i-am lasat prin preajma.”

Doar dacă mai trecuse de câteva ori pe acolo. Era un repetent.
Iar când într-un târziu şi-a amintit şi-a dat seama că toate denumirile acelea îi sunt acum barieră. Dar il fascinau. Trebuia să le arunce, dar de-abia le descoperise, şi nu îi venea. Acum atracţia era aşa de mare, vedea şi înţelegea, şi totul îl fascina. Nu se mai putea întoarce.
E ca şi cum ai spune că deşi pleacă pe un drum pe care nu a mai fost niciodată, ştie cât mai are de mers.
A văzut că îşi pierde libertatea. Dar fascinaţia şi noutatea a fost atât de mare... vedea şi înţelegea în măsura în care denumea. Şi a apărut lăcomia. A vrut mai multă încântare. La început s-a simţi tare, şi că nu va uita, dar într-adevăr nu a ştiut cu cine se pune. Dar aceasta cădere în dualitate o realizăm continuu.
Dar cum putea avea o idee dacă era ceva complet nou?
Pe măsură ce numea, totul începea să se lege în idei.
Hmmm, cum?
Păi începea să vadă, să înţeleagă şi era fascinat de ce vedea şi vroia să vadă mai mult, prin intermediul conceptelor.
E ca şi când ai merge pe un teritoriu necunoscut dar în acelaşi timp ai ştii unde te afli.
Da, i se descoperea pe măsură ce înainta. Problema este că a înaintat prea mult şi nu a mai putut ieşi din nămol. Conceptele sunt un obstacol formidabil. Şi cu cât te înnămoleşti mai mult în dualitate cu atât îţi este mai greu să te întorci în grădina Edenului. 

Deci totul este o problemă de RETRAGERE.

Să opreşti tic-tacul împărţirii în bine rău. Atunci eşti liber de condiţionări. Dar dacă ne retragem din minte, lumea aceasta dispare, ca o moarte. Dar ne intoarcem in Eden. Iata calea depasirii dualitatii. Ea, lumea aceasta, există atâta timp cât ne-o reprezentăm, daca o conceptualizam.
Ca în fizica cuantică.
Altfel nu există. Dacă îţi retragi atenţia de pe aceasta realitate ea dispare brusc şi se transformă în spaţiu.
Observatorul e cel care o creează. E un mod diferit de a înţelege realitatea. Practic terţiu exclus nu mai este valabil.
Da, şi noi nu ne descurcăm fără terţiu exclus.
Nu încă. Se pare că există în fizica cuantică o explicaţie foarte bună, dar este bazată pe probabilităţi. Adică nu doar alb şi negru, ci şi alb şi negru şi verde şi roşu...