252-Piata Norilor si ghinda veveritei. Despre second Life.

Nu vreau să mai intrăm în horă. Toată lumea a sărit pe evenimentul ăsta şi acum salivează. Cei care se bucura că au prevăzut ce se va întâmpla au devenit ca hienele. Se bucura că au avut dreptate şi atât.
Ok, să schimbăm subiectul. 
Hai să ne imaginăm că mintea noastră creează o realitate virtuală.
Da, un second Life.
Un software care reprezintă lumea. Ok? Şi hai să mergem cumva înapoi în timp.
Mergem, luăm autobuzul miraculos.
Când omul era foarte simplu. Se ocupa de toate, îşi vana hrană sau o creştea. Oricum era capabil să supravieţuiască cu sprijin minim de la grup.
Software-ul lui, realitatea lui virtuală era foarte apropiată de realitatea externă.
N-avea prea multe reprezentări despre ea. Nu exista încă piaţa de nori.
Realitatea externă de la care primea feedback rapid, nu era acoperită de modele. De aceea nu avea loc de întors, şi nu putea să greşească sau să mintă. Nici nu prea avea ce să apere.
Nu privea prin ochelarii modelelor.
Trebuia ca software-ul lui să fie cât mai corect şi exact. Deci exista un feedback continuu, în timp real. Mama natură sau grupul îi spunea rapid dacă greşea.
Da, era senin, fără nori.
Da, cu feedback iute.

Cine a adus ingreunarea acestei reglări?
Lăcomia nu există în software-ul respectiv. Nu putea să fie lacom, fiindcă grupul îi lua resursele dacă devenea lacom, surplusul.
Că asta aducea probleme grupului.
Individul putea să fie independent de grup. Dar în prezent, noi suntem aproape complet dependenţi de el. Nu mai avem aptitudinile fizice să ne descurcăm singuri. Să fim independenţi de grup. 

Pentru că realitatea noastră virtuală, software-ul nu mai este simplu. Este complex, şi de aceea nu maia avem feedback clar. Nu mai putem să analizăm informaţia simplu, cea care vine de la feedback. De aceea nu ne putem descurca în afara grupului social. Şi pentru asta LĂCOMIA e o calitate, care ne ajută acum.
Cum ne ajută?
E ceea care ne asigură supravieţuirea în condiţii incerte. Dacă ştii exact ce să faci, te aprovizionezi corect. Dacă nu, îţi iei o marjă de siguranţă, faci ceva. Doar că marginea asta de siguranţă este foarte neclară şi variabilă. Poate să fie mică sau enormă. 

Şi cu cât eşti mai nesigur de capacităţile tale, cu atât ai nevoie de o marjă de siguranţă mai mare sau să strângi cât mai mult pentru zile negre.
Sau de un amplificator social al puterii, să aduni mai mult...
Şi cum zilele negre sunt diferite de la un om la altul, fiecare strânge mai mult decât are nevoie în clipa respectivă.
Deci resursele sunt importante, dar şi rezervele. De aici apărarea lor, atacul asupra celor care au mai mult, dar şi apărarea. Astfel lumea noastră este mai periculoasă, ca o junglă. Care pe care.
Da, aşa cum omul primitiv ştia să vâneze şi învăţa ceva nou ca să supravieţuiască, să cultive, acum nu ştii ce urmează. Nu ştii de ce anume vei avea nevoie. Ca veveriţă care îngroapă ghindele, aşa strângem şi noi. 

Deci într-o societate unde feedbackul nu mai este rapid, e nevoie de rezerve. Şi pentru că exteriorul este în continuă schimbare, lăcomia e ceea ce îţi asigură supravieţuirea. 

Şi de aceea orice predică împotriva lăcomiei în condiţiile unei societăţi iraţionale e inutilă.

Deci de lăcomie nu se poate scăpa în acest tip de societate. Dar ce se poate face? Sau trebuie să acceptăm situaţia asta şi doar atât.
Nu, nu putem scăpa.
Hmm.
E soluţia naturii împotriva incertitudinii. Realitatea virtuală calculează şansele de supravieţuire cu şi fără rezerve. Şi cea cu rezerve are probabilităţi mai bune de supravieţuire. E matematic. Statistic.
Ca un schimbător de viteze.
Da.
Dar nu se poate încetini aceasta lăcomie?
De ce?
Probabil că este legată de ideea de progres.
Nu e o cauză, este un efect.
Cu cât mai mult progres cu atât mai mare este lăcomia.
Cu cât mai multă complexitate, nu progres.
Fie.
Nu mai poţi avea calităţile, cunoştintele cu care să supravieţuieşti independent. Şi atunci cauţi un substitut, ghinda veveriţei e banul.

Am văzut la Tv nişte triburi din timpul nostru, din Africa sau din jungla Amazonului care păreau faţă de noi înapoiate în mijloace. Dar aveau o organizare ideală, nu aveau griji, bani, nu era nevoie să mintă, erau fericiţi şi bucuroşi. Zâmbeau tot timpul. Noi de atâta spaimă şi frică de a pierde, sau din dorinta nebuna de a aduna cât mai mult, nu mai avem timp să ne bucurăm de viaţă. De aceea ei nu aveau nevoie să lupte între ei.
Hmm.
Iar când au venit albii, au fugit de ei, că erau periculoşi.
Feedback rapid.
Deci lăcomia însoţeşte complexitatea?
Pur şi simplu complexitatea nu poate fi administrată. Lăcomia este soluţia la supravieţuirea în complexitate şi variabilitate mare. Ca atunci când ieşi afară şi e cald. Dar îţi mai iei o haină în plus dacă se răceşte. Şi pe modelul ăsta că ai nevoie de ceva în plus s-a dezvoltat substitutul universal – BANUL. Îmi iau strictul necesar plus portofelul cu bani sau cărţi de credit.

Deci LĂCOMIA este efect şi nu cauza. În modelul clasic lăcomia, apare ca o cauză a problemelor. În modelul acesta, lăcomia este un efect al problemelor, al complexităţii şi variabilităţii mari. Şi de aceea devine o soluţie la problemele individuale. Cam asta este diferenţa între cele două modele, dar este diferenţa esenţială.