Despre
nondualitate şi despre bine/rău.
Hai să înlocuim bine/rău cu stânga/dreapta sau cu
sus/jos.
-Stânga/dreapta.
Atunci cei doi termeni sunt opuşi. Egali şi se anihilează
reciproc, nu? Nu există stânga decât în raport cu dreapta, nu?
-În luptă sunt, una fără alta nu se poate. Sunt un cuplu
de fapt.
Nu neapărat. Există şi o separare fizică. Luăm un punct
de reper şi stabilim două direcţii opuse. Însă nu avem un reper universal.
-Nu, decât una faţă de alta. Că zicea părintele Arsenie
Papacioc: dracul ca dracul, dar ce ne facem fără el? Deci negativul defineşte
pozitivul.
Aşa că nu avem o stângă absolută şi o dreaptă absolută.
Ci doar atunci când folosim un reper, avem două direcţii opuse, pe care le
putem numi cum vrem, a şi b, z, sau măr, pară şi floare. Nu eticheta contează
ci că acel termen apare doar în relaţie cu termenul opus lui. Nu exista până nu
îl OBSERVAM. Ca în fizică cuantică. Noi creăm stânga şi dreapta, modelul,
tiparul nostru mintal este binar. Observăm lumea numai printr-un tipar binar. Credem ceva şi trebuie să-l poziţionăm, aşa cum face
vederea. Percepţia vizuală e cea care ne-a creat modelul mintal.
Terţiu exclus e bazat pe experienţa vizuală.
-Dar de ce zice în Facere să nu muşcăm din pomul
cunoaşterii binelui şi răului, deci să nu gândim binar?
Nu am habar, poate merele alea nu sunt bune. :)
-Da, cu siguranţă.
Nu putem să nu gândim binar! Problema este însă că nu
realizăm asta, iar binele şi răul nu pot fi descrise binar.
-Nu?
Nici stânga, nici dreapta nu există decât în tiparul
binar.
-Dar ce există?
Încearcă să stabileşti cu cineva pe care nu îl vezi care
este stânga. Hai să încercăm amândoi acum să stabilim ce e la stânga, crezi că
putem? Şi aici am putea ajunge la un rezultat corect. Dar mai greu, folosind o
serie de alte puncte ajutătoare, dar există o soluţie. Iar problema pare
banală, iar ce e bine pentru mine nici măcar eu nu ştiu. Termenii de bine sau
rău nu au niciun sens. Sau au tot atâta sens ca stânga şi dreapta.
-Dar lucrăm cu ei peste tot.
Exact. Ca şi cu stânga şi dreapta. Sunt utili, ne dau o
direcţie. Putem să ne raportăm la ceva ca fiind stânga sau dreapta sau sus şi
jos. E bine... înseamnă că e sus sau albastru. E rău... înseamnă că e verde sau
drept. Sunt doi termeni a căror funcţie e aceeaşi ca şi a cuplului stânga/dreapta.
Nu descriu nimic în realitate ci doar ne poziţionează faţă de un reper.
-Şi ne ajută să alegem.
E o poziţionare tot aşa de vagă ca şi stânga. Sunt unelte
mintale. Binare, mă poziţionez mintal. Un fel de GPS moral.
-Eu cred că problema dificilă este după ce am stabilit
o dreaptă şi o stângă. Ce e bine? Trebuie să definim ce este bine pentru noi.
Nu putem stabili nimic. Nu putem, pentru că nu există
bine sau rău. Există doar îmi e bine şi îmi este rău.
-Hai să o luăm invers. Dacă gândim în bine şi rău, la ce
consecinţe ajungem?
Nu greşim deloc. GIGO. Garbage în Garbage out.
-Unde ne duce acest tip de judecată?
În jurul cozii.
-Ne învârtim deci sau stăm pe loc?
Mergem spre stânga şi ajungem în dreapta.
-Problema mai este că nu putem cădea de acord.
Este o problemă de reprezentare. Realitatea este neutră.
-Ce este bine pentru mine, poate să nu fie bine pentru
tine.
Nu există bine sau rău aşa cum nu există stânga sau
dreapta.
-Atunci cum cădem de acord, cum ne înţelegem între noi?
În fizică cuantică, când observi o particulă... Nu
înţeleg la ce te referi. Am stabilit că putem să găsim care este stânga în
cazul nostru, folosind mai multe criterii. Ne-am poziţionat faţă de un sistem
de referinţă.
-Să presupunem că există un centru în steaua cea mai
îndepărtată, Alpha Centauri şi cu trei drepte perpendiculare între ele,
orientate spre alte trei stele foarte îndepărtate...
Deci dacă avem un sistem de referinţă comun atunci stânga
şi dreapta au sens. Dar în afara acestui sistem sunt inutile. Deci în cadru
unui sistem de referinţă putem cădea de acord. La fel este şi cu binele şi
răul.
-Dar de obicei avem sisteme de referinţă diferite.
Exact. Şi în loc să vedem că vorbim despre altceva sărim
la gâtul celuilalt, că îmi face rău. Sau că nu face bine, şamd.
-Păi da, imediat. Abia aşteptăm. Dar aşa e întotdeauna.
Păi aşa ne face bine, nu?
-Ce zice celălalt ne nemulţumeşte total.
Exact.
-Nu se potriveşte cu criteriile noastre. Facem eforturi
de înţelegere dar nu merge. Ce să facem atunci? Că mai tot timpul nu se
potrivesc oamenii.
Discuţia nu este o discuţie logică. Este o metodă de a
obţine ceva. Aşa suntem creaţi. Dacă am muşcat din pomul cunoaşterii... De ce
trebuie sa se potrivească?
-Da, să câştig ceva de la tine. Acum tragem consecinţele.
Da, e un comportament ca la animale.
-Adică o continua nemulţumire, nepotrivire, nesiguranţa,
şi tot timpul în atac.
Păi pe axa cealaltă e continua mulţumire. :)
-Dacă nu am fi muşcat...
Suntem pe direcţia cu nemulţumirea.
-Am lăsat raiul pentru ce? Pentru cunoaştere?
Nu existam altfel.
-Am lăsat pomul vieţii pentru o mai mare nesiguranţă?
Păi nu ştiam că lăsăm raiul. Nu ştiam nimic pană nu am
muşcat. Nu putea să fie instabilitate dacă nu o cunoşteam. Probabil că nu ştim
să evaluăm ce avem. Suntem prea hedonişti. Dacă nu avem destul suntem
neîmpăcaţi.
-Da, vreau mai mult.
Nu avem niciodată suficient.
-Şi niciodată nu este destul...
Deci cei care se plâng au o reprezentare diferită. Binele
lor e mult mai la stânga/dreapta decât al altora. Nu e central. Axa lor
bine/rău nu se desparte la zero.
-Există o poziţie de linişte, în care contrariile acestea
să nu se bată?
E individuală.
-Care este acea poziţie?
E a fiecăruia. Nu am habar care e.
-Dar nondualitatea ar aduce pacea în suflet. De ce era
aşa de importantă, cel puţin pentru vechii înţelepţi ai Indiei?
Nondualitatea e linişte. Nu mai există un ,,eu”.
-Nu seamănă cu să nu muşti din fructele pomului? Deci să
nu diferenţiezi, să nu împarţi?
Eşti nondual. Revii la punctul zero.
-Da, în sine, că suntem, existăm. Apoi ne
pervertim.
Nu există stânga sau dreapta. Pervertit este un termen
moral. Nu are niciun sens în afara moralei. Iar morală e relativă.
-Conflictele vin de la această nepotrivire între alegerea
mea şi alegerea celuilalt?
Ce conflicte? Te încurci în cuvinte.
-Nu se înţeleg oamenii...
De ce s-ar înţelege? De ce înţelegerea e ceva de căutat?
-Uite e o poveste în Pateric: că doi călugări nu s-au
certat niciodată. Şi au zis ei să încerce să vadă cum este. Zis şi făcut. Unul
a luat o cărămidă şi a pus-o între ei. Uite, tu zici că e a ta, eu zic că e a
mea. Şi gata cearta. Zi tu primul: cărămida asta este a mea. La care celălalt:
bine, dacă este a ta, atunci ia-o!
Nu există nimic bine sau rău.
-Sentimentul de proprietate. Fiecare are binele lui şi
intră în conflict cu binele altuia...
Nu, pur şi simplu cărămida nu avea valoare de bine şi
rău.
-Nu pot să cadă de acord, decât dacă unul cedează...
Nu, ai o reprezentare a lumii...
-În cedare cauţi un punct comun cu celălalt. Dar când
plusezi, plusează şi acela. Şi
nu se mai termină niciodată.
Nu. Cărămidă este altceva.
-Dacă avea sentimentul proprietăţii puternic nu o lăsa,
se lupta pentru ea. Trebuia să merite efortul, să aibă un preţ personal.
Nu există un simţ al proprietăţii. Aha, acum ai revenit
la sistemul binar, la bine sau rău. Pur şi simplu niciunul din ei nu
etichetează cărămida valoric, ca bine şi rău.
-Şi cum scap de asta?
Nu scapi.
-Şi totuşi toţi oamenii lucrează cu bine şi rău şi nu se
prea tolerează. Ce ar trebui să facă, să nu mai împartă? Şi cum ar judeca
atunci, care este modul de judecată corect?
Vorbim despre reprezentarea mintală. Dacă ceva nu îl
reprezinţi că are o valoare, că e bun sau rău, nu există cu adevărat în
reprezentarea ta. De ce cauţi soluţii la probleme care nu există? De ce ar
trebui să se înţeleagă? De ce faptul că nu se înţeleg este o problemă?
-Păi atunci se iau la bătaie, numai pentru asta.
Sigur?
-Da.
De câte ori ai văzut aşa ceva? Noi nu ne luăm la bătaie.
Te baţi cu altcineva?
-Sau ar trebui să aibă sentimentul de proprietate şi
atunci ar avea pentru ce să se lupte. De ce intră în conflict atunci, oamenii?
Bun, nu cad de acord. De ce a reacţiona este mai uşor, mai la îndemână?
Nu există aşa ceva! E un termen pe care îl foloseşti ca o
scurtătură. Confunzi tabloul cu realitatea.
-Nu se întâmplă aşa?
Este normal să nu cadă de acord.
-De ce sunt nemulţumiţi? Că tot de la împărţirea asta în
bine şi rău pornesc.
Este starea lor naturală. De ce ar trebui să fie mulţumiţi?
Da, au o reprezentare. Doar atât.
-Nu ar putea să fie liniştiţi sau să caute împreună
punctul de echilibru?
De ce?
-Deci nu trebuie să fie mulţumiţi?
Nu am zis asta. Asta zici tu. Pleci de la ideea că a fi
nemulţumit este rău.
-Şi nu este?
De ce? E o stare naturală să fii nemulţumit.
-Deci e bine. Înseamnă că e bine, şi răul e bine.
Da, dacă eşti mulţumit te aşezi jos şi nu mai faci nimic.
-E natural?
Şi de unde ştii că e nemulţumit?
-Deci vrei să spui că şi nemulţumirea e ok? Că e nevoie
de ea?
Nemulţumirea e un termen la fel de neclar ca şi bine şi
rău.
-Asigură progresul?
Nu.
-Păi noi folosim numai termeni neclari?
Nu putem să ajungem niciodată la o concluzie acceptabilă.
-Cum ne descurcăm totuşi?
Iar dacă am ajunge, ar fi o minune, iar tu vrei să fie
numai minuni.
-Avem un aparat imprecis – limbajul.
Foarte bien, suntem şapte miliarde.
-O sculă minusculă improprie.
Da asta e limbajul.
-Da, nu trebuie minuni?
Dacă înţelegi asta... e un mare pas înainte.
-Dar ce trebuie?
Limbajul e o pictură verbală. De ce vrei să trebuiască?
Ca să ce? Pentru ce trebuie? Ai o viziune a unui paradis în care toţi stăm şi
zâmbim ca proştii unii la alţii.
-Şi cum să le punem în comun pentru a realiza înţelegerea
reciprocă? Cred că fiecare îşi defineşte un bine al său ideal.
De ce trebuie să ne înţelegem?
-Aici nu ne potrivim, cred. Fiecare are alt ideal...
Ce este înţelegerea asta?
-Nu trebuie să înţelegem? Atunci ce trebuie?
De ce? Nu trebuie nimic.
-NIMIC?
Să ne trăim viaţa şi atât. Ai o viziune de misionar. Ai o
misie. Să faci lumea să se înţeleagă.
-Ce înseamnă NIMIC?
Să ne trăim viaţa.
-Nu e nimic de înţeles?
Este singura datorie. Dator faţă de Cel care ne-a dat
viaţă.
-Şi cu binele şi răul ce facem?
În rest este numai condiţionare socială. Ca şi până acum.
-Cu lupta asta de a ajunge, de a avea cât mai mult, de a
fi nu ştiu ce, ce facem?
Ce facem şi cu stânga şi cu dreapta. Nu există decât în
mintea ta.
-Ne zdrobim atâta...
Când vei dispare, vor dispărea şi ele.
-Pentru ce?
Cum măsori asta?
-Ce vrem noi de la viaţă?
NIMIC. Poate tu vrei.
-La ce ne trebuie acest mereu mai mult, mai sus, mai
bine?
Eşti condiţionat probabil. Poate ţie îţi trebuie. Ai
acceptat un sistem de referinţă, atâta tot.
-Dar toată lumea tot alearga, tot se chinuie...
Ai intrat într-un box conceptual.
-Nu e bună chinuiala asta: ce să facem atunci?
Iar foloseşti bun? Nu înţeleg întrebarea. Dacă vrei
iarăși să mergem la stânga sau la dreapta, să facem bine sau rău...
-Atunci pentru ce se străduieşte toată lumea? Nu vezi, să
aibă, să...
S-au născut cu energie. Nu pot sta. O consumă. Atâta
tot.
-Şi nu le ajunge?
Trăiesc doar ca să o consume. De aia se trezesc
dimineaţa.
-Nu le este suficientă niciodată? De ce nu se opresc? Sau
nu trebuie să se oprească? E bine aşa...
Nu ai control asupra energiei. Crezi că tu eşti şeful,
dar încearcă să te deconectezi la comandă. Poţi?
-Şi această energie îţi cere cât mai mult efort, şi îţi
propune scopuri noi de atins.
M-ai omorât cu e bine, nu e bine. Nu poţi să ieşi din
tipar. Ce trebuie?
-Ce? :)
Asta implică că e o direcţie bună sau rea.
-Chiar ce trebuie?
Eşti DUALITATE. Orice faci e imediat clasificat ca
bine/rău, stânga/dreapta, sus/jos.
-Şi nu e bine să vrem să nu fim în dualitate? Să ne
obişnuim cu dualitatea? Suntem duali şi asta e?
Eşti într-un box binar. Eşti cel care creează lumea
binară. Eşti OBSERVATORUL din fizica cuantică.
-Atunci cine suntem noi cu adevărat? Cine sunt eu, era
întrebarea la nondualitate.
Iar eşti binar?
-Nici asta nu putem să ne întrebăm?
Ce înseamnă, ,,cu adevărat”? Opusul lui ,,cu neadevărat”?
-Deci fără calităţi.
Vrei un sistem de referinţă fix.
-Dar fără calităţi este un limbaj sec. Pierdem frumuseţea
lui...
În care modelul tău binar să funcţioneze? Aha...Ahaaa...
-Nu ţin neapărat.
Deci schimbi iar sistemul de referinţă. Ai trecut de la
bine/rău la frumos/urât.
-Nu ne trebuie ceva fix, clar? Stabil, nu trebuie?
Ce înseamnă trebuie?
-Nu avem voie de ceva care este stabil, care nu se
schimbă aşa de repede? Unde îl găsim pe acesta?
Adică există o direcţie preferată în care vrei să ajungi,
în care trebuie să ajungi?
-Și nu trebuie să o căutăm?
Eşti tu OBSERVATORUL, dar nu știi!
-Liniştea, pacea interioară nu este de dorit?
Ce înseamnă de dorit? Iar ceva binar. Dorit vs de
nedorit.
-Eu OBSERVATORUL?
Da.
-Şi cum ajung să conştientizez că eu sunt Observatorul?
Tu îţi creezi lumea. Reprezentarea ei. E doar de acceptat asta.
-Lumea ta.
Eşti însă plin de tipare binare, eşti infectat. Şi apoi
cauţi punctul lor comun unde toate tiparele se unesc. Absurd, şi imposibil!
-Şi de aceea nu pot conştientiza că eu sunt chiar
Observatorul care creează toată această lume?
Unde este punctul zero al axelor?
-Şi nu e de căutat echilibrul?
Când conştientizezi, eşti deja într-un tipar.
-Nu trebuie să conştientizez?
Iar cuvântul trebuie..
-Cum ştii că eşti chiar Observatorul?
Ce înseamnă chiar?
-Deci fără trebuie, fără bine şi rău... fără calităţi...
Sunt mai mulţi observatori?
-Nu
Nu există calităţi.
-Fara chiar?
Calitatea e o etichetă. Aşa cum spui mai la dreapta de
pomul acela...
-Deci şi fără etichete, dar unde ajungem atunci? La
NIMIC?
Niciunde. Nu e nevoie sa ajungem niciunde! Etichetele sunt
binare.
-Ajungem să tăcem atunci.
Limbajul e binar.
-Doar observatori...
Nimic e punctul zero. Nondualitatea.
-Dar unde este acţiunea?
În dualitate.
-Şi în fond ce înseamnă nondualitate? Înseamnă să nu
muşti?
NIMIC.
-Şi nimicul este ceva?
Nu poţi defini ceva decât în dualitate.
-Şi atunci unde ajungem, cum zicea Caragiale?
Nondualitatea dispare când apare dualitatea. Se ascunde.
-Şi unde ajungem?
La stânga... :)
-Nondualitatea este un ţel? Este liniştea pe care o căută
toată lumea? Starea de zero?
Chiar nu vrei să gândeşti un pic? Da, zero.
-Încerc. :)
Când plus şi minus nu există.
-Dar mă bântuie acest zero. Nu am ce face cu el... :)
Nu e nimic de facut! Ai dat o valoare. Atunci imediat
apare opusul ei.
-Da, am dat. Și atunci ies.
Dispare zero.
-Dar îmi pierd liniştea.
Exact.
-Dar câştig infinite posibilităţi, nu?
Nu am habar. Nu ştiu. Tu ştii?
-Dar tu? Ştii?
Eu nu. Ştiu doar că nu ştiu. :) Sunt doar şi accept
asta.
-Deci eşti contradictoriu.
Exact.
-Păi atunci orice este posibil la noi.
Şi NU caut starea de zero pentru că nu cred că o voi
găsi.
-Înseamnă că doar eşti şi atât. Deci nu este nimic clar,
definitiv, absolut, stabil... dar ce cauţi atunci?
Aştept să vină ea la mine – starea de zero, de lipsă. :)
-Atunci, totuși cauţi ceva...
Nu caut nimic. Trăiesc doar!
-Frumos spus!
De la o zi la alta, şi îi las pe alţii să poarte bătălii.
Îmi savurez energia pe care o mai am. :)
-Şi?
În loc să mă uit la TV şi să mi-o consum cu probleme
imaginare ale altora... Altceva nimic. Am termen de expirare. :)
-Doar eşti?
Şi până atunci trăiesc.
-Deci doar eşti!
Nici chiar aşa. :) Dar evit să mă încarc pozitiv sau
negativ.
-Deci eviţi să acorzi calităţi, să pui etichete
lucrurilor.
Decât pentru ceea ce consider că este nevoie. Da. Le
reetichetez.
-Şi le accepţi aşa cum vin?
Îmi pun jucăriile în ordine.
-Şi nu împărţi în bine şi rău?
Pe cât posibil. E subconştientul care o face. Dar
încerc să le reetichetez dacă pot. Deci Soros nu e un rău. Doar într-un anumit
sistem de referinţe e etichetat aşa. Cu alte cuvinte... judec!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu