236-BineRău.-Uită-te la tine. -Mă uit. -Și ce vezi? -NIMIC.

Non dualitatea pare aşa de complicata când încerci să citeşti cărţile vechi. Și este aşa de simplă dacă o interpretezi altfel. Nu ştiu ce să spun: doar exişti și atât. Nu există probleme, nu există întrebări. 

Atunci când nu diferenţiezi, când nu împarţi. Ai ieşit din dualitate.

Dar avem nevoie de împărţire ca să ne orientăm.
Da, este singurul mod de a exista.
Este doar un instrument. Dar de ce în Facere se spune să nu împărţim?
Continuu = non dualitate. Cuanta, parte = dualitate.
Ca să nu pierdem raiul? Pomul vieţii?
Dualitate, adică multilateralitate.
Păi când am muşcat, zice Domnul că ne-a lăsat prin preajmă. Deci rătăciţi cumva, pe aici pe undeva.
Ok, sunt două interpretări diferite. Picasso şi Van Gogh. Nu se pot traduce exact unul în altul. Poate ar trebui să mă iei în serios când spun că folosim imagini, picturi diferite. Chiar dacă avem impresia că avem acelaşi model, doar rar este aşa. Doar dacă folosim matematica putem să sperăm să vorbim de acelaşi lucru. Tu vrei să te uiţi la non dualitate prin intermediul bibliei. 

Sunt două moduri diferite de a descrie lumea.
Atunci cum se pot înţelege totuşi oamenii?
Ceea ce vrei tu să echivalezi cu dualitatea e probabil momentul în care Adam muşcă din mărul cunoaşterii. Nu ştiu dacă există ceva asemănător în non dualitate. 
Cum se pot înţelege oamenii într-un sistem dual?
Hmm. Ce înţelegi prin dual?
BineRău.
Asta este un sistem binar. În sensul că folosim termeni antagonişti. Dar realitatea nu e binară.
Da.
Avem 4 dimensiuni...
Cum cunoaştem atunci realitatea cu un sistem binar? Nu merge.
De ce nu merge? Logica e binară.
Sau merge dar nu se potriveşte.
Terţiu exclus. Forţăm realitatea.
E o reducere doar.
O descriem folosind termeni binari. Şi de aia insist că folosim modele. Şi că de cele mai multe ori suntem blocaţi în model. Închişi în el.

Şi ne bat modelele? Atunci de ce se cearta oamenii?
Problema e că nu înţelegem că lucrăm cu modele. Şi ca ele nu pot fi absolute, sunt doar aproximări parţiale. Nu avem de ce să ne batem pe ele, niciodată. Este o prostie.
Fiecare vine cu un model si incearca sa il puna in comun.
Realitatea nu este aşa de simplă. Cineva nu este doar bun sau doar rău.
Dar dacă s-ar considera că sunt doar nişte picturi, nu ar mai fi atât de absolute.
De obicei le avem formate de la şcoală, de acasă, din societate.
Eu cred că ridicăm emoţiile la luptă atunci când facem ceva absolut. Când batem ceva în cuie, atunci simţim nevoia să le apărăm faţă de celalalte păreri care îşi cer dreptul la existenţă. Să fie şi ele luate în seamă. Noi de obicei suntem despotici cu ideile.

Da, ne identificăm cu modelul, chiar dacă este particular. Îl generalizam. De fapt îl considerăm realitate, nu un model.
Şi luptăm ca să îl menţinem. Deci noi trăim de fapt într-o lumea imaginta şi nu în realitate, pe care nici nu ştim cum arată. Purtam ochelarii modelelor noastre.
Suntem convinşi de model, îl facem absolut, şi îi punem eticheta de real.

Ok, sunt 2 lucruri diferite: emoţiile şi logica. Emoţiile nu se supun logicii binare. Nu le ştim prea bine şi nu le putem descrie logic. Le aproximam doar. Eu nu ştiu ce simte altcineva. Pot doar să îmi imaginez. Nu e ca atunci când îi dau nişte coordonate fizice, obiective. Emoţiile creează un model subiectiv care e propriu fiecăruia şi nu se poate descrie obiectiv. 

Dacă îţi imaginezi că ai o hartă fizică, suprapune peste ea, emoţiile pe care le simţi când vezi ceva de pe harta respectiv. E ca şi cum ai suprapune 2 hărţi. Una obiectivă, să zicem oraşul şi a doua a experienţelor tale subiective legate de diverse locuri din oraş. Şi deşi putem să vorbim despre aceeaşi adresa fizică obiectivă, experienta subiectivă e cu totul alta. 

Şi ca atare suntem diferiţi, şi nu putem să ne înţelegem decât dacă încercăm să descriem cumva şi lumea subiectivă. Dar de aia se chema subiectivă, că aparţine subiectului.
Ceea ce nu se poate...
Şi aici există doar teorii, e lumea psihologiei, a psihiatriei, a lui Freud, Jung, şamd.
Şi totuşi ne înţelegem între noi. Cum facem? Indiferent de cultură.

Deci nu ne înţelegem, fiindcă nu asta am spus.
Şi ce facem atunci, ce punem în comun?
Ce vrei să spui? Că avem o problemă? Şi că trebuie să avem o soluţie?
Păi nu ne înţelegem totuşi? Ce facem? Chiar dacă suntem subiectivi.
Încercam sa aproximam cât mai bine. Dar e o limită peste care niciodată nu vom trece. Ca în fizica cuantică. Subiectivul e o lume care nu va fi niciodată obiectivă. Să înţelegem că suntem aşa cum suntem – extraordinar de limitaţi.
Şi emoţiile?
Da, sunt strict subiective.
Şi cum suntem?
E o cunoaştere bazată pe alte principii decât logica binară.
Şi cum este aceea cunoaştere în afara logicii binare?
E subiectivă, uită-te la tine.
Mă uit.
Și ce vezi?
NIMIC.
De ce vrei să fii de partea binelui? De ce vrei să faci binele?
Care bine? :)
Sunt multe teorii în psihologie.

Ca să nu fie dureros. Eviţi durerea şi dai de bine.
Ce faci acum, cauţi soluţii.
Dar a fi dureros ceva, asta ne împinge spre bine. Răul întăreşte binele. Şi îl defineşte. Deci diavolul ca diavolul, dar ce ne facem fără el zicea părintele Arsenie Papacioc.
Este un GPS. Nu foarte bun. Cauţi soluţii.
Şi nu trebuie să căutăm soluţii?
Dar ne dă răspunsuri imediat. Nu trebuie să le căutăm, mă doare sau nu. E un GPS. De ce cauţi soluţii? Eu nu văd nicio problemă. Tu însă imediat vezi probleme.

Dacă alegem căi, vin şi problemele şi soluţiile, răsar aşa deodată de nu ştiu unde.
Apoi pleci pe pilot automat: ce trebuie să facem?
Când alegem între bine şi rău, cream probleme, şi odată cu ele se ivesc şi soluţiile...
Nu. Când vezi lumea binar.
Să acceptăm lucrurile aşa cum vin? Fără nicun comentariu interior, fără să mai împărţim sau să alegem între bine şi rău?
Atunci deja ai creat o hartă binară.
Să nu mai împărţim, să nu mai muşcam din bine/rău, din pom? Să nu mai alegem? Să renunţăm la căutare?
Ai văzut că pe harta ta binară ceva nu e acolo unde ai vrea să fie...
Doar să existăm?
Iar cauţi soluţii. Nu există probleme, nu există soluţii. De ce împarţi iarăşi? Ai găsit o problema?
Nu trebuie să căutăm nimic?
De ce?
Dacă nu împărţim nu avem probleme şi nici soluţii. Aşa este bine oricum, orice s-ar întâmpla.
Nu împarţi voit.
Şi ce fac?
Ţi s-au creat subrutine de împărţire binară, când erai mic.
Este.
Şi acum ai devenit prizonierul lor. Eşti prizonierul unor modele.
Când eram mic nu împărţeam, şi de aceea eram veşnic fericit.
Suprapui peste fiecare eveniment o hartă binară bun/rău.

Deci dacă începem să împărţim apar şi duşmanii modelului ales de noi. Care până atunci nu erau.
E harta binară. Dacă ai o hartă care împarte în stânga şi dreapta, automat, dacă e ceva într-o parte ai şi opusul. Ca în simetrie, ca într-o oglindă.

Noi de ce ne înţelegem? Avem păreri comune?
De ce crezi că ne înţelegem? Discutăm, dar de înţeles este altceva.
Sorosistii au aceleaşi idei sorosiste şi se înţeleg.
Fiecare sta acolo unde se simte mai bine. Tu ai vrea să dormi în stradă?
Nu.
Stai în casa fiindcă acolo e mai bine. Un sorosisit genuine care iese din mediul lui e similar cu dormitul pe strada pentru el. E greu şi neplăcut.
Nu poate accepta o altă perspectivă.
Dar e emoţional, nu logic.
Dar cum a ajuns să adere la acest club?
Nu poţi să îi educi logic. Au o hartă emoţională subiectivă deja facuta. Este experienţa lor personală, subiectivă.

Deci au nişte răni emoţionale şi acest model le oferă hrana, cât mai multă durere.
Nu este o rană. 
Zice Eckhart Tolle că acest corp al durerii vrea cat mai multă durere.
Pleci de la ideea că ei sunt răul absolut.
Corpul durerii are nevoie de cât mai multă suferinţă şi ştie el încotro să se ducă să o obtina. Ca un drog. Drogati cu durere.
Porneşti de la premiza că toţi sorosistii sunt răi. Sau că durerea e absolută. Masochistul arata că durerea e relativă.
Este deocamdată, da.

Cred că am încercat să îţi spun că există o lume personală, subiectivă pe care nu o putem cunoaşte, doar că speram să o putem aproxima. Iar tu acum, începi să aplici valorile tale subiective. Să judeci pe ceilalţi folosind experienţa ta personală subiectivă. Ca şi cum ai puterea să cunoaşti absolutul. Cauţi tipare care să aproximeze modelul celuilalt.
Ca Freud.
Dar asta e tot ce sunt ele, doar aproximaţii, şi nu o să poti depăși niciodată stadiul de aproximare. Absolutizarea este cea mai mare prostie. Nu există aşa ceva. 
Da, ca Freud, el a creat tipare pe care le-a considerat absolute. Apoi au venit alţii şi au creat altele.
Şi îi zicem ştiinţă. 
Nu i se zice ştiinţă.
Instrumente de aproximare.
Sunt şi ştiinţe exacte, restul sunt arte.
Arte?
Da, e un termen mai corect.

Filozofii se pot înţelege între ei?
Cred că asta e cea mai bună glumă.
Istoricii?
Sunt tot atâţia filozofi câţi oameni sunt pe lume. Se încearcă practic să se găsească o parte, să zic obiectivă, ştiinţa. Şi restul e subiectiv, artă. Dacă vorbesc despre date concrete, este ştiinţa. Dacă însă se interpretează, e artă. În ştiinţele exacte sunt nişte criterii obiective. În arte nu sunt.

Deci dacă cădem de acord cu modelul ne înţelegem.
În cadrul modelului da. În sistemul de referinţă, de ex: dacă îmi spui că îţi place un restaurant fiindcă ai mâncat o mancare bună, asta nu înseamnă că şi eu am sau voi avea aceeaşi experienţă. Dar cel puţin am creat un sistem de referinţă, un loc. Restaurantul e obiectiv. O experienţă de mâncat e subiectivă. S-ar putea să nu fie identice. 

Dar dacă sunt identice sau apropiate, ne înţelegem. Ca atunci când ne trimitem emailuri cu articole. Am început să ne cunoaştem valorile emoţionale, ce ne place şi ce nu. Dar nu sunt identice. Le aproximam pe cât putem. Dar dăm şi greş. Dar în final e o limită în cunoaştere, viata personală, experienta subiectivă. 

Dacă nu ar fi asa atunci am fi fost creaţi cu copy/paste.

Dar dacă sorosistii zic că democraţia e bună şi alţii zic că este o metodă de atac şi asuprire, deci este rea. De fapt un termen este văzut din unghiuri diferite, şi opuse şi se creează astfel 2 tabere opuse...
Mda.
Şi apoi fiecare parte vrea să o desfiinţeze pe cealaltă...