211-Când încerci să explici ceva cuiva ce anume vrei? Facem ca şi Cristofor Columb – navigăm spre India...Şi ajungem în America.

Când încerci să explici ceva cuiva, ce anume vrei?
Nu ştiu, dar toţi o facem, nu?
Da, întrebarea e bună.
Prietenul meu a pus capcana pentru şoareci, şi l-am găsit azi mort. E aşa de mic! Parcă îmi pare rău pentru el.
Păi da. Ce ţi-a făcut?
Şi acum am deschis toate geamurile... În principiu când discuăm sau când încercăm să explicăm ceva, vrem de fapt să poziţionăm ceva într-un sistem de referinţă. Ca GPS-ul. Dacă însă nu pornim de la acelaşi sistem de referinţă, iese o aiureală.
Şi facem schimb pentru completare..
Unul se referă la stânga lui...  :)
Dorinţa de întregire.
Altul la stânga lui care e de fapt lateral pentru celălalt. Nu.
Nu iese o aiureală...
Simpla neînţelegere porneşte de la lipsa unui sistem de referinţă. Ba da. Ca acum. Până nu reuşim să stabilim un subiect clar şi un sistem în cadrul căruia discutăm... Deci coordonatele, atunci facem ca şi Cristofor Columb – navigăm spre India...
Faptul că sunt păreri diferite nu înseamnă că se îmbogăţesc amândoi?
Şi ajungem în America. :)
Apar alte piste, deschideri. E încurajator.
Nu ăsta e subiectul întrebării.:)
E o nevoie...
Întrebarea era: ce facem de fapt când încercăm să explicăm, nu unde ajungem.
Completări. Umplere de goluri. Împrospătare. Direcţii proaspete.
Asta e altă discuţie.
Stimulare. Mă scoate din inerţie.
Nu ăsta e subiectul.
Atunci?
Cum ajung în Pantelimon din Cotroceni e subiectul.
E interesant! :)
Deci subiectul era ce facem de fapt când încercăm să explicăm ceva. Atât. Şi am propus că se face de fapt o poziţionare. Întrebarea mea te poziţionează pe tine într-un sistem de referinţă. Aşa cum ai făcut acum când ai început să discuţi despre rezultatele dialogului. Iar eu am tot încercat să te împing în sistemul de referinţă pe care îl credeam necesar pentru discutarea subiectului.

Bine, împinge-mă!
Parcă ai început să şi asculţi întrebarea nu doar să răspunzi. Deci explicaţia este simplă. Dacă amândoi folosim acelaşi sistem de referinţă ca atunci când cineva te întreabă cum să ajungi din punctul A în punctul B, dacă aveţi un sistem de referinţă comun, totul e simplu.
Da, dar e greu.
Dar de obicei nu ne batem capul să verificăm dacă avem acelaşi sistem. O luăm de bună că celălalt ştie despre ce vorbesc. Prezumez. Iar acela e convins că ştie ce întreb eu. Şi aşa fiecare pleacă la disuție vorbind despre altceva, si ajungem în America în loc de India, sau invers parcă. :)
Şi ce e de făcut? Cum să cădem de acord cu punctul de referinţă?
De ce trebuie făcut ceva? Ce e rău că s-a descoperit America în loc de India? :))
Păi nu am început să facem ceva foarte important? 
Nu e mai rău. Dar de ce am început atunci?
De ce te cramponezi de paternul că ceva e rău şi trebuie reparat?
Să căutăm punctul acela mult mai mic ca boaba spumei, care e stapânul lumii...
Care e problema?
O lipsă. Şi dorinţă de întregire.
Nu consideri că totul trebuie să fie alb sau negru?
Diferenţa.
Imediat ai ajuns la concluzia că dacă nu ne înţelegem e ceva negativ, e rău...
Naşte mişcare... :)
Şi că trebuie să facem ceva. Vântul când bate e bun sau rău?
Depinde.
Nu mă laşi să termin cu subiectul meu şi pleci iar pe tangentă. Ce cauți pe tangentă?
Ce semnificaţie îi dăm... da, termină tu...
O explicaţie, o discuţie între doi sau mai mulţi interlocutori necesită un sistem de referinţă comun. În afara acestuia nu se ajunge la rezultatele dorite, iniţiale. Dacă însă aceste rezultate sunt bune sau rele, e altă discuţie. Deci dacă explicaţia trebuia să ajungă la un rezultat concret şi nu a ajuns, atunci da, e o problemă. Şi soluţia e asta: să stabilim sistemul comun de referinţă.
Cum?
Că atunci când cineva te întreabă cum să ajungă de la A la B, cauţi un punct de reper. Mă întrebi de câteva ori ca să înţelegi subiectul întrebării. Feedback continuu, nimic mai mult. Doar ca să înţelegi că discuţi despre acelaşi lucru. Ca atunci când îi explici cuiva cum să ajungă undeva: a doua intersecţie faci stânga, apoi traversezi, şi iei autobuzul.

Deci dacă există un sistem de referinţă bun şi folosit de amândoi atunci e simplu să ne înţelegem. Dacă însă nu – atunci rezultatele sunt ca cele ale lui Columb. Nu are sens să le interpretezi în bine sau rău. Deci dacă discuţia, explicaţia are un scop anume...
Se ajunge în America.
Atunci în lipsa unui sistem de referinţă comun nu se ajunge la rezultatele dorite.
Se ajunge în India...
Asta se întâmplă cu educaţia noastră. Din grădiniţă ni se creează repere, hărţi, ca să putem comunica cu cei din jur. Până nu se imaginează aceste hărţi, degeaba îi spui unui copil ce să facă sau să nu facă. Încă nu are sistemul de referinţă, în afara celui fizic, extern, obiectiv.
Apoi noi fixăm câte ceva şi fiecare fixează altceva şi de aceea nu se mai poate găsi niciun numitor comun, şi intrăm în conflict.
Da, îi trebuie un sistem intern.
Şi revenim la necesitatea unor repere comune. Dar nu fac oamenii asta de obicei, atunci când se strâng în grupuri? Cei care au hărţi comune?
De valori personale, subiective. De bine şi rău... da. Dar de obicei nu ne batem capul să verificăm dacă folosim aceleaşi hărţi. Deci este o lipsă, o lipsă în educaţia discuţiei. Nu ne învaţă nimeni cum să discutăm. Ne imaginăm că toţi ştiu despre ce vorbim.
Ar fi interesant.
Şi că dacă nu înţeleg, e vina lor. Nu a noastră că nu știm de la început ce vrem. Că nu am creat poziţia pe hartă, întâi. Şi nu am arătat harta pe care o folosim.
Dar ne dăm seama după preferinţele celuilalt, după ce accentuează.
Nu prea. 
Nu este asta deja o poziţionare pe hartă?
De obicei nu ne gândim ce am vorbit cu unul care nu pricepe nimic. Dăm vina pentru neînţelegerea noastră, pe interlocutor.
El scoate altceva în evidenţă, eu mă gândeam la asta, că avem o piramidă de valori fiecare.
Dacă se discută se poate ajunge la o poziţionare.
O piramidă de cauzalităţi.
Ierarhie îi spun eu.
Da, şi celălalt îmi spune nişte cauze şi efecte.
Cum vrei să le numeşti e treaba ta...
Pe o scară a cauzelor, adică ce derivă una din alta.
Da, fiecare foloseşte un model propriu.
Îţi dai seama de puterea de cuprindere a lui, de sinteză, de abstractizare...
Al tău văd că este succesiune temporală.. E liniar? Adică cauza A duce doar la efectul B? Sau e probabilistică? Poate avea mai multe efecte?
Şi urmăresc puterea cea mai mare de cuprindere a cauzelor, adică care e primul pas, al 2lea... şi celălalt îmi vorbeşte de pasul 8...
Deci ai un sistem de referinţă.
Şi a rămas acolo şi descrie acel loc. Da, ce din ce derivă.
Dar e liniar. Sau ca un graf?
Da, este ca un arbore. Oamenii diferă prin faptul ca dețin linii cauzale diferite. Ce din ce derivă de s-a ajuns la o anumită situație. Care sunt pașii cauzali până aici?
Ca o cameră cu mai multe uşi.
Da.
Păi revenim la Introducerea în Cibernetică a lui W. Ross Ashby
Şi orice spuneau ceilalţi îl poziţionai pe arborele cauzelor. Da. De obicei oamenii nu-și bat capul ca să afle de unde vin lucrurile și de ce sunt așa. Cauzele prime. Și de aceea lucrează numai local, se apără numai tactic - adică stânga/dreapta, față/spate. Și pentru asta sunt foarte vulnerabili si pot fi manipulați usor. Adică se gândesc numai la interesul lor imediat.
Manipularea îi ține la nivelul particular, jos, și nu au cum să evadeze de acolo. Sunt prizonieri.

De acolo am plecat acum 30 de ani, de la William Ashby Ross. Cred că a venit la timpul potrivit. Ne-a creat o hartă, un sistem de referinţă şi ne-a ajutat să ne limpezim gândirea. De asta e nevoie, de modele cât mai clare care să ne ajute să comunicăm.

http://pespmc1.vub.ac.be/books/introcyb.pdf

Deci faptul că ajungem la o concluzie e ceva diferit, dacă e bine sau rău nu are legătură cu procesul de explicare. Explicaţia este un proces care trebuie înţeles separat de ce se întâmplă. Dacă nu funcţionează corect poţi să ajungi la nunta prietenului tău, dacă indicaţiile sunt corecte şi le înţelegi, sau să ajungi în cu totul altă parte şi să regreţi toată viaţa. Iar consecinţele discuţiei sunt alt subiect.